Am un cufar, in loc de masuta de cafea. Un cufar greu de vreo 30 de kile, plin cu dosare cu hartii, din lemn masiv, un cufar care a vazut ambele razboaie si a fost a lui Janos.

Am carat cufarul asta peste 100 de kilometri. Am bagat in el ore intregi de munca, l-am lustruit, l-am curatat, l-am ceruit, l-am parfumat, i-am gandit locul in camera de zeci de ori, l-am sters de praf, l-am pozat, l-am aranjat. Mama dracu`, i-am facut cufarului o gramada de chestii mishto.

Interiorul, l-am lasat „naturel”, daca il deschizi, cufarul incepe sa-si spuna povestea, de la zgarieturile in lemn pana la desenele si insemnele facute cu creion chimic pe capac, apoi locasele interioare, la al caror colturi se vede urma muncii cinstite a lui Janos. Tamplar sau mic meserias, Janos asta folosea cufarul pentru a-si cara de ici-colo sculele. O cutie de lemn, plina de istorie, incapatanata in fata timpului ca un fox terrier  si grea ca pacatul.

Azi dimineata, topaind eu lejer prin camera, incercand sa ajung in bucatarie ca sa-mi fac cafeaua, am calcat fix in calea cufarului care facea manevra cu spatele, fara sa semnalizeze. Ce dracu` facea cufarul pe traseul meu din camera la bucatarie, nu stiu…cert e ca i-am dat una din voleu si mi-am indoit carcasa in coltul estic. Gestul specific al omului de a-si baga degetele in gura daca se loveste la ele, e imposibil in cazul meu, fiindca m-am lovit la un deget de la picior. In concluzie, imi bag picioru` in gura lu` Janos ca si-a lasat cufarul fara sa-i faca scoala cu privire la deplasarea cufarului pe intuneric, fara lumini semnalizatoare sau fara semnalizare acustica.

Janos, daca citesti articolul asta, te rog sa vii sa-ti iei cufarul si sa-i faci scoala.

Urgent!