Pentru vegani

Veneam vineri de la Targu Lapus,

…unde ma purtasera cauciucurile semiuzate ale cotetului. Pentru cine nu stie, cei 30 de kilometri dintre DN1 si Targu Lapus, sunt un fel de Planeta Marte, atata tot ca exista asfalt, curbe stranse fara vizibilitate, taiate de eroii asfaltului romanesc, eroi carora le doresc faptul ca ultimul cuvant citit de ei in viata, sa fie „IVECO”,  caini, bastinasi, pisici, lipsa marcaj, cate vreo vaca sau toata ciurda satului, gropi si gropite, asfalt umed pe alocuri, vanzatori de pere si nuci, peisaje mormantale, maramureseni opriti pe dreapta, deschizand usa larg pe drumul ingust, biciclisti evitand gropi si pete verzi.

Ma cam grabeam, plecasem la o ora relativ tarzie si chiar daca Tara Lapusului e fantastic de frumoasa, nu intentionam absolut deloc sa-mi incep week-end ul acolo. N-aveam viteza mare, vreo 110, cat sa-mi permita sa planez peste gropi si cei care conduc mult, stiu cum e sa eviti o vaca in scartait de cauciucuri. Chestia asta da bine pe pelicula, filmu` tau se toarna fara duble, fiindca iesi bine din prima. Daca n-ai iesit bine din prima, nu mai faci duble la nimic.

Ei, si planand eu fericit peste gropile minunatei tari a Lapusului, iau un viraj spre Vest. Era destul de tarziu asa ca m-am pomenit cu soarele direct in mutra, prin parbrizul murdar de muste, direct in ochelarii mei minunati, antireflex, heliomati si cu dioptrii de nerd. Varu` soare, aflandu-se la perigeu,  fix la ora care trebuia sa fie la perigeu, n-avea nici o vina. Cel care exista intr-un loc unde nu trebuia sa fie, eram eu. Si in locul in care eram si n-aveam ce cauta, s-a facut dintr-o data lumina. Si dupa lumina, a venit o serie rapida de lumina si intuneric, dupa cum batea soarele printre frunzele minunatilor copaci din minunata tara a Lapusului. Si totu` s-a transformat intr-o simfonie de lumina si intuneric, vazuta la peste suta la ora. Instinciv am apasat frana, reusind sa iau curba. Am strans apoi din ochi, incercand sa vad drumul printre petele verzi care-mi topaiau fericite prin fata ochilor. Una din ele semana cu Victor Ponta si atunci mi-am dat seama ca am exagerat cu uitatu` la TV. Apoi am vazut desene animate si am zis ca probabil soarele are efecte psihotrope si ca am descoperit ceva mai ieftin decat iarba. Neah, era doar o foaie de ziar cu benzi desenate, care trecuse rapid luata de vant, prin fata parbrizului. Apoi am vazut o vaca, mi s-a parut normal si am ocolit-o. Apoi am mai vazut una si mi-am dat seama ca sunt pe un drum romanesc. Mi s-a parut normal sa o ocolesc si pe aia. Apoi l-am evitat pe nenea care era cu vacile. Si pe cainele lui. Si o groapa. Apoi am continuat sa  vad pete verzi, cauzate de reflexia puternica a soarelui in matele de muste care-mi decoreaza parbrizul. Dupa inca vreo 300 de metri, am inceput sa vad normal cand, dupa o curba…mi-a aparut in fata cea mai mare pata verde vazuta vreodata. Topaia, dand din maini si din picioare, verde de sus pana jos, verde ca un castravete fosforescent, verde si gata! Daca un vegetarian ar fi fost in locul meu, ar fi omorat pata aia verde si ar fi mancat-o, asa era de verde! Am apasat frana sub imperiul socului. Era prea de tot! Ma uitam cu ochii mari la cel mai verde jogger de pe planeta. Adidasi verzi,  ciorapi verzi, sort verde, tricou verde si o bascuta verde, peste niste ochelari de soare cu rama verde. Totu` era verde fosforescent si se pendula pe marginea drumului, dinspre Targu Lapus, spre Dej.

Morala? Nu tot ce-i verde se mananca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *