Despre aprovizionare si iubire

Unghiile scurmau pamantul uscat…

…si in ochii negri se vedea disperarea. Xiao-xing stia ca nu mai are mult de trait. Vazuse de atatea ori oameni chinuiti de sete, incat isi putea imagina usor cum arata el, pe marginea drumului prafuit, ars de soarele Estului cu un picior rupt, plin de colb, in cautarea disperata a unui strop de apa. Cazuse odata cu camila, undeva intre Aksu si Kucha, in nisipul neiertator al lui Gobi. In departare, prin pacla de aer fierbinte, ce-i tremura prin fata, Xiao-Xing  vedea Tien Shan ul unde se nascuse. Pe fata neagra inflori un zambet sardonic: sa mori la distanta de o privire de locul unde te-ai nascut. Se uita in jur si in afara de nisipul pe care-l vazuse toata viata si camila moarta la mica distanta de el, nu mai vazu nimic. Incepu sa se tarasca spre lesul camilei, in speranta ca o sa gaseasca macar un strop de umbra. Facu vreo cativa metri si se opri extenuat. Era prea greu si durerile ii impiedicau orice miscare, praful fin intrandu-i in nari la fiecare gest, arzand mucoasele sensibile si accentuand senzatia de sete. Stranse din dinti, isi aranja mai bine burnusul pe fata si continua sa se tarasca, exact ca un vierme, spre camila. 

Intr-un tarziu ajunse, intinse mana si atinse animalul inert. Ii dadu ocol, tarandu-se prin praf, fara sa gaseasca nici macar o urma de umbra ce i-ar fi putut aduce alinarea. Urla deznadajduit, pierzand puteri, realizand ca mormantul sau va fi pe marginea Drumului Matasii, intr-un an pe care nici el nu-l putea defini. Realizase corect, Xiao-Xing, personaj imaginar pe blogul meu, fiind unul din mormintele reale din zona respectiva. Sa zicem ca era secolul XII.

Cam asa se facea aprovizionarea cu matase a Europei in secolul XII, pentru ca pitipoancele din acea vreme sa poata umbla la tol festiv si sa pozeze pentru Rafael.

Va dati seama cum arata Facebooku` pe vremea aia? Cred ca iti faceai un palat mare de tot si puneai picturi cu tine pe wall. Poze de succes, cu nume pompoase de gen: „La Mediterana, photo by Leonardo da Vinci”. Ori: „eu si catelul meu iubit care a murit calcat de calul de razboi al lui barbatu` meu, rest in peace Bibi”. Sau frontoane grele din granit, unde iubirea pentru Sir Lancelot dainuie pana in ziua de azi, in gotice adanci si cu miez: „Guinevere is in complicated relationship”.

Ori cavalerii mai rasariti, ce stiau buchisi, invatati de catre vreun calugar soios, isi puneau realizarile pe peretii vreunei fortarete cu pod mobil: „EU la Ierusalim!” calcand pe cadavre de musulmani asezate artistic si zambind toti spre pensula vreunui pictor de campanie, adus din indepartata Europa. Ori,  vreun cal cu emblema de Ferrari pe valtrap, cumparat de vreo ducesa plictisita si sfintit de vreun episcop din Roma: „Cadou de la yuby, O SA TE IUBESC TOTDEAUNA!” (Ducesa plictisita was tagged  in Cavaler Indragostit`s photo). Vremuri apuse, cand oamenii puneau pret pe chestii ce azi, ni se par mici. Yea, va cunosc punctul de vedere: se numeste progres.

Progresu` ma face pe mine sa va scriu postul asta. Progresul, care a dus la inutilitatea Drumului Matasii si a sacrificiilor facute de altii pentru fericirea Europei. Progresul duce la faptul ca Estul continua sa trimita chestii bune in Vest, printr-un mecanism care seamana cu Drumul Matasii, fara ca Xiao-Xing sa mai moara pe marginea vreunui drum. Progresul asta, duce la urmatoarea poveste:

…acu` vreo cativa ani, s-a dus Brancea in Moldova la Chisinau, ca sa isi intalneasca iubirea vietii. Nu, n-a adus o in tara si povestea n-a durat mult. Iubirea vietii lui a ramas la Chisinau si Brancea a venit acasa, aducand in bagaj iubirea vietii mele. Dulce si profunda, parfumata si onctuoasa, cu centura de castitate din tabla de buna calitate si lipicioasa al naibii, iti intra in suflet si ramane acolo cat vrea ea. Dragostea oferita vine la cantitati mici. Da, e asa cum stiti: lucrurile bune vin in ambalaje mici si nici cazul de fata nu e o exceptie. 397 de grame de fericire semilichida, aromata si atenta cu tine in diminetile cand esti indispus. Brancea a adus atunci vreo 10 cutii de lapte condensat adevarat!

Prima intalnire cu minunea ruseasca a fost o revelatie pentru papilele mele gustative, ramanandu-mi fixata in creier, lipita de cerul gurii si asociata cu gustul brunetei matinale din ceasca mea. O singura problema exista pregnant: aprovizionarea cu lapte condensat, era la fel de dificila ca si cea din secolu` XII cu matase. Cine naiba sa-mi aduca mie lapte condensat de la moldoveni? Raspuns: in aproape 10 ani, n-am gasit pe NIMENI care sa plece acolo si sa se intoarca, gata sa isi sacrifice juma` de kil din bagaj, pentru cateva cutii cu lapte condensat moldovenesc. Imi facusem deja planuri, pentru verile in care o sa ma plimb cu motorul, sa ma duc macar odata in Moldova si sa ma indop cu lapte condensat, langa o cafea mormantala. Pana saptamana trecuta, cand am trecut pe langa standul cu produse rusesti, la Cora. Au fost trambitele piticilor magici ai laptelui condensat, cele care m-au facut sa intorc turela, fix in momentul in care treceam pe langa taraba? A fost culoarea pe care o tin in suflet, aplicata pe o conserva din tabla?  A fost margareta imprimata in culori sterse cea care mi-a adus primavara in papilele gustative? Sa fi fost zambetul rusnacului de la taraba? Nu stiu ce-o fi fost da` a fost acel „ceva” care mi-a readus laptele condensat in cafea si ranjetul pe mutra, in diminetile reci de toamna. Momentul in care am luat din gramajoara frumos aranjata, conserva cea mai apropiata de mine a fost exploatat de regizorii de filme lacrimogene, e momentul in care fiul ratacitor se da jos din tren si aterizeaza la pieptul tatalui ce-l asteapta pe peronul garii. E regasirea a doi iubiti ce au stat mult timp deoparte. E soarele de primavara peste o padure usor inverzita, in care el alearga prin frunzele toamnei trecute si ea, sub forma unei conserve, alearga despletita spre el… (gata, va fac sa plangeti, stiu)

Aprovizionarea subterana a rusilor e mai eficienta decat Drumul Matasii, va zic eu. Incercati laptele condensat rusesc dimineata, langa cafea. Doar povestea lui pana la a ajunge pe un raft in Cora, e de ajuns ca sa-i sporeasca savoarea. Mdea…si pretul: o cutiuta de 397 de grame e 13 lei. Da` merita si ultimul banut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *